 |
| Tulnic din Munții Apuseni |
Probabil, muzica a fost prima sau măcar printre primele arte pe care omul le-a creat din dorința sa de a-și exprima sentimentele, imitând cântecul păsărilor, foșnetul pădurilor, sunetul apelor sau vâjâitul vântului. Nu știm care au fost primele instrumente muzicale, cele de percuție sau cele suflătoare. Cert este că cele mai vechi instrumente muzicale descoperite sunt 3 fluiere din peștera Holhe Fels, din Germania, datate acum 35.000 de ani. Unul este confecționat din os de vultur, iar două din colț de mamut.
În epoca noastră, mulți intelectuali și naționaliști au promovat și promovează ca simboluri naționale instrumentele muzicale, ca expresie a identității naționale, cum au făcut-o, de pildă, finlandezii cu kantele ori velșii cu harpa triplă. În general, guvernele nu recunosc în mod oficial instrumentele muzicale naționale, exceptând Paraguayul cu harpa, Japonia cu koto și Trinidadul cu steelpanul.
Cel mai vechi instrument muzical cu coarde cunoscut în istorie încă de pe vremea faraonilor este oudul ( un stămoș al lăutei). Din Egipt, a fost răspândit în Mesopotamia, Persia, Grecia, iar apoi l-au preluat arabii, făcându-l instrumentul lor național. Cele mai diversificate instrumente muzicale sunt cele cu coarde: chitara pentru Spania, Portugalia, Argentina, Brazilia; charango pentru Bolivia, Peru; guqin pentru China; mandolina pentru Italia; balalaika pentru Rusia; bouzouki pentru Grecia; tamburica pentru Croația, Bosnia; cetera pentru Corsica; waldzither pentru Germania; kinnorul sau harpa lui David pentru Israel; bonjo pentru S.U.A.; lăuta pentru albanezi Sunt și alte instrumente muzicale naționale ca: marimba pentru Mexic și Nicaragua, sforile (bagpipe) pentru Scoția, cimpoiul pentru Bulgaria, Serbia, Macedonia, Slovacia; țambalul pentru Ungaria, acordeonul pentru Rusia și Mexic (mai sunt și alte țări care și-au revendicat mai multe instrumente muzicale naționale, cum este Republica Moldova, care a pus pe reversul monedei de argint de 50 de lei , patru instrumente muzicale: vioara, cimpoiul,naiul și fluierul, deși naționaliștii revendică cobza)
 |
| "Judecata de Apoi", Mănăstirea Voroneț (fragment, înger cu bucium) |
Instrumentul muzical național al României este buciumul, cu 5 tipuri, din care cel mai cunoscut este tulnicul. Lingviștii găsesc originea cuvântului bucium în latinescul "buccimum" care înseamnă "corn îndoit", acestuia corespunzându-i în limba dacă, tulnic.
Buciumul are o lungime cuprinsă între 1,30 și 3 m., este confecționat din lemn de brad, paltin, frasin, alun ori tei, uneori parțial din metal. E o taină care spune că ramura din care se va naşte viitorul instrument nu trebuie să audă glas de izvor. La vremea cuvenită iniţierii, meşterul dezvăluie ucenicului un secret: copacul crescut între stânci are fibra mai deasă, este mai moale şi se lucrează mai uşor. Se alege creanga cea mai netedă, fără noduri, iar lemnul său trebuie să răsune, să aibă rezonanţă, când este lovit cu securea. Apoi, lemnul se curăţă de coajă şi se ciopleşte în opt muchii, lăsându-se la uscat, la temperatura camerei. Se fac două doage, care se lipesc cu rășină de brad, apoi se cercuiesc prin dubla înfășurare cu nuiele subțiri din jneapăn, culese primăvara. La sfârșit, instrumentul se slefuiește și decorează, folosindu-se șabloane, cu motive geometrice și floarale.
Buciumul este un instrument muzical dar și de comunicare, folosit de oamenii de la munte. Utilizatorul trebuie să aibă forță și trebuie să știe atât cântările specifice care anunță plecarea la diferite munci și etapele de lucru, cât și cântările destinate unor evenimente majore din viața omului: nașterea, botezul, căsătoria, moartea. În trecut, sunetul său punea pe fugă animalele de pradă sau anunța pericolul de război, iar pe timp de pace înlocuia dangătul clopotului, anunțând sărbătorile creștinești.
Pe curând,
Earnest
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu